Un an nou, uitându”mă prin vechile postări îmi dau seama că am intrat cu aceeași dorință de dragoste, numai că persoanele de schimbă, eu mă schimb...dar totuși observi aceeași monotonie.
Trecând la lucruri serioase, nu mă mai înțeleg, orice fac, e aiurea, bonus știu de azi că mâine o să iasă urât, că o să fiu tristă, dar mă afund în patul meu călduros și visez la el, care el nici inima mea nu mai știe, e într”o bătaie continua cu domnul Creier”. Zâmbind îmi dau seamă că fața mea își ia un contur mai frumos, că lumea mă tratează altfel căă....BUF....era un vis. Unde frumusețe în ochii aia mari căprui-verzi? Unde fericire în inima aia lipită cu scoci? Unde e dragostea mea?! Nu mă lăsa și tu în urmă, nu”mi sfărma și tu visele nu”mi amenința inima nu”mi omorâ zâmbetele. Dar nici nu îți bate joc, nu profita de mine, sunt mică. Mereu îmi jur ,,MĂ MATURIZEZ”, de unde?! Rămân aceeași copilă mică și proastă, oare e din cauza inimii? Orice e posibil, nu mă mai miră nimic. Îmi număr zâmbetele și observ sunt puține, dar ma multe ca înainte numai că apar doar seara când te visez, oare e un semn? Nu vedenii. Mâine e o zi importantă, CICĂ, sunt sigură că iese urât, intuiția îmi e fidelă. Dar poate,...sentiment de deja-vu, mereu a existat un poate care mi”a doborât și ultima speranță, acum doar încerc să sper că e altfel, dar o voce îmi spune ,,Sunt toți lafel!”. Norocul meu e, cred, că am prieteni, acei îngeri fără aripi, care încurajează se bucură dar nu își dau seama e stresant și fals. Dar tac înghit și spun ,,Doamne îți mulțumesc că mi i”ai dat!”Ei sunt ultima sperantă, ei sunt fericirea mea.
